Ghiorghi Filip, sportivul în scaun cu rotile care a renăscut prin sport

Are 47 de ani, iar ultimii 24 și i-a petrecut în scaun cu rotile. E plin de viață, râde cu poftă, glumește și e mereu pozitiv. Are o energie pe care ți-o transmite imediat, de îndată ce îți adresează câteva vorbe.

L-am întâlnit pe Ghiorghi Filip într-una din zilele în care  ieșea de la antrenament. Era ora prânzului și el tocmai ieșea de la Worldclass, unde se antrenează pe timpul iernii, face sală și înoată. Voiam să îi aflu povestea, să aflu cum a început să facă sport, după ce la 23 de ani a avut un accident în urma căruia a rămas imobilizat în scaunul cu rotile. Cu multă candoare, Ghiorghi (căci aveam să aflu că acesta este prenumele lui, nu Filip) a răspuns și la întrebările puse, și la cele nerostite. A vorbit deschis, a vorbit cu umor și, pe alocuri, cu nostalgie.

UCENICIA DIN TIMPUL COMUNISMULUI

S-a născut în Bălțați, o comună aflată între Iași și Târgu Frumos, în care acum locuiesc aproape 5000 de oameni. A terminat 10 clase și o școală profesională și a lucrat apoi la Midia Năvodari ca lăcătuș mecanic. Acolo l-a prins Revoluția, la aproape un an de când se angajase. După Revoluție s-a dus mai aproape de casă și s-a angajat la Țesătura Iași. Apoi i-a venit vremea să plece în armată.

"Când m-am întors, secretara de la Țesătura mi-a spus că sunt restructurări, că nu mă mai pot angaja în secția de unde plecasem, dar pot să mă angajeze în secția de Croitorie. Am rămas surprins pentru că acolo lucrau 200 de femei și un singur bărbat – lăcătușul – iar eu trebuia să fiu ucenicul lui. Era o hală foarte mare, plină de mașini de cusut. Eu însă voiam să mă simt liber, să nu fiu legat de un program. Și atunci m-am gândit că mai bine mă întorc acasă, să muncesc pământul. Eu sunt de la țară și voiam să lucrez pământul, să știu că e ceva ce iese din mâna mea. Am plecat și m-am angajat la o firmă care se ocupa de cercetare pomicolă", povestește el.

4 AUGUST 1993

De care date din calendar îți aduci aminte? În ce zile îți aduci aminte cu exactitate ce ai făcut? Poate că e ziua în care te-ai căsătorit sau ziua în care ți s-a născut primul copil. Ghiroghi Filip are întipărită în minte ziua de 4 august 1993. Ziua în care s-a renăscut. Ziua accidentului.  

"A trecut iarna, a trecut primăvara, și când să treacă și vara, pe 4 august, am avut accidentul. Veneam de la muncă împreună cu alți colegi, a trecut un tir pe lângă mine, m-am dezechilibrat și am venit cu roata din față în bordură, am căzut în cap, apoi m-am rostogolit și am venit cu spatele într-un stâlp. Am placă într-o parte a capului, sunt cusut în bărbie, am avut coaste rupte și clavicula fisurată. Colegii m-au luat și m-au dus la dispensarul din Bălțați, care era cam la 200 m. Eu am căzut în comă imediat, deci nu știu cum am ajuns. A venit salvarea și m-a dus la Iași la urgențe. Aici am avut noroc, pentru  că în mod normal ar fi trebuit să fiu dus la spitalul din Târgu Frumos, care era cel mai apropiat. Dar mătușa mea, care era asistentă la dispensarul respectiv, a mers cu mine și a semnat că trebuie să fiu dus direct la Iași. Aici a fost salvarea mea. Am fost operat la Iași la cap, apoi a urmat operația la coloană", povestește Ghiorghi. Se consideră norocos pentru că a scăpat cu viață. Mai ales că, la două zile după accident, un unchi de-a lui a pățit același lucru, tot mergând pe bicicletă, în aproximativ același loc. Dar unchiul lui a fost dus mai întâi la spitalul din Târgu Frumos, apoi la Iași, și după două săptămâni a murit.

"Trei ani am stat în recuperări la Iași, dar nu se vedea niciun progres în a merge pe picioare, de aceea am decis să vin la București. Aici am avut altfel acces la informații și am început să fiu mai activ", continuă povestea sportivul paralimpic.

CROSURILE DIN ANII '90 ȘI ECHIPA DE BASCHET

Dacă înainte nu pratica sport decât ocazional – mergea cu bicicleta sau juca fotbal – după accident a găsit în sport un mod de a merge înainte. "Am început să fac în spital kinetoterapie. Kinoterapeutul meu era un tip mai vânjos, mai puternic, și îmi spunea că eu ar trebui să fac mai mult sport, să am o viață de sportiv: să lucrez 8 ore pe zi. Atunci mi s-a părut – uau – foarte mult!". A început cu atletismul, mai ales că în anii '90 erau foarte populare crosurile. Participa la crosuri pe distanțe împreună cu un prieten din Constanța, folosind scaune normale.

"Ne-a plăcut, pentru că era greu să dai la roți într-un anumit ritm pentru 5 km. Și nici nu erau crosuri speciale pentru persoane cu dizabilități. În anii '90, persoanele cu dizabilități nici nu erau băgate în seamă. Și premiile erau mici – am primit niște tacâmuri din plastic. Acum participăm la maratonul de 43 de km și premiile, zic eu, pentru efortul nostru, nu sunt cine știe ce. Locul 1 primește undeva la 300 de euro, ceea ce nu e foarte mult. La sportivii pe picioare e un premiu foarte mare. Dar și persoanele cu dizabilități sunt oameni normali. Dar nu pentru asta alergăm. Nu alergăm pentru premii, noi alergăm pentru noi", spune el.

Mai târziu a format o echipă de baschet alcătuită doar din jucători aflați în scaun rulant și au jucat primul meci mare cu selecționata Albaniei. " Am încercat apoi cu alți colegi să dezvoltăm sportul adaptat, pentru că ne-am gândit că dacă noi putem, de ce să nu poată și alții, și am ajuns să avem cinci echipe de baschet în România, formate din persoane aflate în scaun rulant". 

DORINȚA LUI: SĂ ÎI MOTIVEZE PE CEILALȚI

Ghiorghi își dorește să fie un exemplu pentru toți cei care au nevoie de motivație. În urmă cu 4 ani a pus bazele unei asociații împreună cu alți doi prieteni aflați în scaun rulant, Lucian Negoiță și Vlad Stamate. Asociația lor strânge fonduri pentru a-i ajuta să se reintegreze pe cei aflați în scaun cu rotile. "Mergem în spitale și îi vizităm pe cei proaspăt accidentați, vorbim cu familiile lor, încercăm să îi ajutăm să treacă mai repede de acea perioadă. Le spunem că viața e frumoasă, că trebuie să aibă puterea de a merge mai departe", spune sportivul.

"Sunt mulți care fac și tenis de câmp sau tenis de masă, dar sunt și multe persoane care, în urma unui accident, se închid în casă și nu mai vor să participe la activitățile zilnice din societate. Asta mă doare. Prin exemplul meu, vreau să le arăt acestor oameni că viața poate fi trăită și în scaun rulant. Viața nu s-a terminat". 

LIMITA DE LA 25 DE KILOMETRI

La finalul întâlnirii mi-a povestit că, atunci când aleargă la maratoane, are o limită la care simte că nu mai poate merge mai departe. Undeva la 25 de km simte că trebuie să renununțe, simte că vrea să cheme salvarea, pentru că e la capătul puterilor. Dar apoi se gândește că trebuie să ajungă la linia de finnish, reușește să își depășească limita și dă la roți aproape din inerție până la final.

L-am întrebat atunci dacă în viața de sportiv a simțit vreodată că a ajuns la limite. Că nu mai poate. M-a surprins sinceritatea lui: "Am avut foarte multe momente în care mi-am spus că mai bine termin cu viața de sportiv, că mi-e mai ușor să stau la televizor cu telecomanda în mână decât să mă chinui la antrenamente. Dar ceva înăuntrul meu mă motivează. La tir cu arcul am avut momente de genul acesta. Chiar dacă pare că nu e mare lucru să tragi cu arcul, nu e mare efort fizic, consumul psihic este foarte mare. De-asta îmi place atât de mult. E foarte important cum ești psihic. În tir cu arcul e o luptă cu mintea, nu trebuie să lași mintea să se ducă unde vrea ea".      

Ghiorghi Filip este unul dintre cei trei eroi ai campaniei #NICIOSCUZA, care te îndeamnă să renunți la scuze și să începi să faci sport.